cate ceva despre iubire.....

Îndrăgostiţii, îndrăgostiţii dintotdeauna şi de pretutindeni, nu pot evita să-şi sistematizeze euforia – mai ales la începutul relaţiei lor – prin trei propoziţii de o miraculoasă, sublimă, unanimă banalitate. : 1) Ne vom iubi veşnic (cu variante: „Nu ne vom mai despărţi niciodată“, „Nu-mi mai pot imagina viaţa de-aici înainte fără tine“ etc.) ) 2) Parcă ne-am cunoaşte dintotdeauna (cu variante: „Sîntem făcuţi unul pentru altul“, „Am fost programaţi de la începutul lumii să ne întîlnim“, „Eşti dintotdeauna perechea mea, jumătatea mea“) şi 3) Iubirea noastră e unică („Trăim ceva rarisim, fără precedent, fără comună măsură cu iubirile altor cupluri“ Dacă nu te-ai auzit niciodată proferînd măcar unul din aceste trei „absoluturi“, n-ai fost niciodată cu adevărat îndrăgostit. Faptul că i-ai auzit şi pe alţii vorbind la fel nu te demobilizeaza. Cu tine şi cu amorul tău e altceva. Ceva profund, neconvenţional, ireductibil.

Într-o a doua instanţă, urmează des-vrăjirea, momentul lucidităţii, masivitatea cinică a bunului-simţ. .

Vertiginosul afect originar se adumbreşte, „se aşază“, îşi pierde palpitul. „Veşnicia“ devine negociabila.pur si simplu nu se confirma.

. Ajuns în papuci, domesticit prin rutină, erosul cunoaşte calmul amărui al relativităţii. Ideea unei întîlniri „destinale“, pregătită laborios in divinis, încă de la facerea lumii, se transformă într-o metaforă adolescentină, de un romantism duios. „Aşa ne-a fost dat!“ e înlocuit prin „Asta-i situaţia!“. Cît despre „unicatul“ experienţei, hai să fim serioşi! Fiecare om, fiecare generaţie trec, inevitabil, prin inflamaţiiUnicatul“ e ecumenic, global, „general-uman“. Pe scurt, după momentul, mai mult sau mai puţin fulgurant, al „aprinderii“ iniţiale, urmează, mai devreme sau mai tîrziu, „rezonabilitatea“, sedentarizarea, decongestia.

Într-o a treia instanţă însă, lucrurile îşi recuperează misterul şi legitimitatea.

Misterul rezulta din tocmai faptul ca universalitatea raportarii la absolut prin care debuteaza ori ce entuziasm amoros nu se sleieşte prin reiterare, nu-şi pierde frăgezimea, patosul, nimbul extatic.

Repetabilitatea traditionala a experientei nu reuseste sa-i atenueze nici intensitatea, nici autenticitatea.

Toti traverseaza acelaşi scenariu, dar toţi îl trăiesc ca pe o noutate totală, ca pe o surpriză, ca pe un şoc.

Cu alte cuvinte, credinţa în eternitatea, predeterminarea şi unicatul întîlnirii, deşi contrazisă sistematic de realitatea imanentă, se dovedeşte ea însăşi eternă, predeterminată, unică.

Ceea ce înseamnă că evenimentul iubirii se situează în alt plan decît acela al imanenţei. El presimte un alt nivel al realului, unul în care eternitatea, destinul şi unicitatea există: există substanţial, deplin, aşa cum există lumile cu mai multe dimensiuni, aşa cum există non-spaţialitatea şi non-temporalitatea.

Indragostitul percepe,pentru o clipa, clipa indragostirii lui, cerul stelelor fixe, orizontul ascuns îndeobşte al celor netrecatoare.

În limitele acestui orizont, trairea lui este vesnica,pre-programata si irepetabila.

Iubirea reveleaza asa dar, cu energia unei imprevizibile iluminari, zenitul trans-mundan al cotidianului.

Cînd iubirea încetează, „ruptura de nivel“ pe care o cauzase se cicatrizează, se închide. Cerul devine tavan.

Ceea ce nu înseamnă că, dincolo de tavanul curent, cerul încetează să mai existe. Spectaculoasă rămîne împrejurarea că prin experienţa unanimă, inconturnabilă, a iubirii,

ultimul dintre oameni străvede, fulgerător, dansul ielelor.

Îndrăgostit, Mitică trăieşte, între două halbe, episodul platonician al vieţii sale şi se înalţă, astfel, la metafizică.